Istoricul localităţii

Obârşia satului Ramna se pierde în negura istoriei. Deşi asupra originii numelui comunei există multe păreri toate sunt însă de acord asupra vechimii acestei aşezări despre care vorbesc datele arheologice, portul, obiceiurile, tipul uman specific.

Prima atestare documentară a existenţei comunei datează din anul 1364, când apare sub numele de Ravna. Numele satului apare în diferite documente, sub diferite forme, după cum l-a înregistrat urechea celui care l-a scris sau din tendinţa de a-i camufla numele real: Ravna, Ramna, Rabna, Rafna. Locuitorii săi i-au zis însă întotdeauna Ramna. Numele de Ramna apare într-un document din 13 noiembrie  1400 (document ce se referă la iobagii luaţi nobilului Himfy). În conscripţia din 1717 se spune că Bocşa şi Rabna aparţin districtului Vârşeţ. Pe harta întocmită  de Grisellini (1776) şi publicată în lucrarea sa „Istoria Banatului Timişan” localitatea apare cu numele de Rafna, denumirea ei oficială în timpul stăpânirii habsburgice. Pe harta iozefină a Banatului realizată între 1764-1785, comuna Ramna apare cu numele de Ravna.(deoarece harta are o dimensiune foarte mare, recomand să nu o deschideţi dacă nu aveţi internet de viteză).

Deşi localitatea este atestată documentar doar din anul 1364, vechimea acestei aşezări omeneşti este mult mai mare, fapt confirmat de dovezile arheologice descoperite în zonă. În împrejurimile localităţii au fost găsite în urma unor săpături arheologice obiecte care datează din epoca pietrei şi a bronzului. Amintesc dintre aceste locuri împrejurimile comunei Berzovia, unde s-au descoperit preţioase dovezi materiale din neolitic şi Smida Veche (Bocşa), unde s-au găsit obiecte de piatră şlefuită, ceramică, arme, oase de animale, unelte de metal din epoca bronzului. Aceste obiecte se găsesc în muzeele din Reşiţa, Timişoara şi Banatul sârbesc. De asemenea, în urma săpăturilor efectuate pe Dealul Mare spre Bocşa, s-au găsit urmele unei aşezări înstărite şi a unei necropole de incineraţie, datând din epoca fierului.

Cele mai multe descoperiri arheologice făcute la Ramna şi în împrejurimile localităţii datează din epoca romană.

În anii 1792 – 1793, în urma săpăturilor făcute de către Hoffinger şi inginerul W. Braun, la Berzovia şi în hotarul Ramnei au fost descoperite urme de case zidite după modelul celor din Pompei. Apoi în 1866 şi 1871 s-au găsit cărămizi cu pecetea Legiunilor a IV-a Flavia Felix şi a XIII-a Gemina, unelte de gospodărie, monede datate în timpul împăraţilor Vespasian, Traian şi Commodus. Cărămizi cu inscripţii ale Legiunii a XIII-a Gemina s-au găsit şi la Ramna în locul numit „Gurguiele”.

În 1851 cu ocazia unei zidiri între Bocşa şi Ramna s-au găsit 119 monede de aur romane bătute între anii 70 – 250. Toate aceste dovezi arheologice s-au găsit în stare foarte bună şi au fost trimise la Viena.

Arheologul Milleker a făcut săpături în hotarul comunei Ramna în anul 1902 şi a găsit în pădurea Siclău vase de lut de pe timpul dacilor şi 120 de monede de aur de pe timpul împăraţilor Diocleţian, Traian şi Gordian. Şi astăzi se vede la hotarul comunei drumul construit de legiunile lui Traian, care trece pe aşa zisul drum al Erinii.

Săpăturile arheologice făcute în anii 1959 – 1961 de către Muzeul Banatului din Timişoara şi Muzeul din Reşiţa au scos la iveală un cuptor de ars oale datând din epoca romană în locul numit Odu-Verde. Alături au mai existat 3 – 4 cuptoare ceea ce ne indică o aşezare de olari.

Săpăturile făcute sub dealul ce însoţeşte şoseaua ce duce la Bocşa au dezvelit o casă romană, din care s-au păstrat o parte din zidurile a două încăperi, fragmente ceramice de vase, fragmente din conducte de apă, un vârf de suliţă din fier. Obiecte din aceste ruine se află în Muzeul de Etnografie din Ramna, muzeu aflat în localul şcolii şi înfiinţat în septembrie 1957 de către profesorii Traian Simu, Nicolae Roşu şi învăţătorul Gheorghe Arjoca, fost director al şcolii. Cele mai importante obiecte se află la Muzeul din Reşiţa. Aceste vile rustice (cea de la Ramna şi încă trei descoperite la Berzovia), prin arhitectura lor, prin numărul mare de încăperi şi prin înaltul grad de confort (instalaţii de încălzire, paviment, picturi murale, ceramică de calitate superioară), constituie dovezi preţioase cu privire la intensitatea procesului de romanizare din zonă.

În secolul al XIV-lea este pomenită în documente existenţa unui nobil maghiar Himfy pe teritoriul Ramnei. Acesta a primit o parte din pământul rezervelor regale de aici şi a avut un număr redus de iobagi. Multe documente din acea perioadă reflectă lupta românilor din sudul Banatului sub conducerea cnejilor locali împotriva feudalilor unguri care tindeau să cotropească pământurile obşteşti, cei mai aprigi duşmani fiind nobilii familiei Himfy.

Din secolul al XV-lea apar menţionaţi în documente nobili români din cetatea Bocşei, posesori de moşii la Ramna.De fapt, începând din acest secol şi până în secolul al XVIII-lea, istoria Ramnei este foarte strâns legată de cea a Bocşei.

În anul 1552 turcii ocupă Timişoara şi astfel o parte a Banatului, care include şi cetatea Bocşei, ajunge sub suzeranitatea Porţii, iar alta, cu denumirea Banatul de Lugoj-Caransebeş, sub suzeranitatea principelui Transilvaniei. Luptele ulterioare purtate între cele două mari puteri, având de cele mai multe ori teatru de bătălie Banatul, au agravat condiţiile de viaţă ale populaţiei.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, Ramna apare în documente ca aparţinând districtului Bocşa, în cadrul Banatului de Lugoj-Caransebeş, dar, în anul 1695, în urma unui asediu care a provocat mari distrugeri, Bocşa ajunge din nou cetate turcească.

Deci, în perioada stăpânirii turceşti în Banat, soarta acestei zone a fost schimbătoare, Bocşa şi împreună cu ea, Ramna, aflându-se când sub stăpânirea ungurilor, când sub a turcilor. Din această perioadă au rămas şi unele legende despre haiduci şi lupta lor împotriva reprezentanţilor dominaţiei străine.

Şirul conflictelor militare dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic se prelungeşte până la începutul secolului  al XVIII-lea. Atunci Banatul, după mai mult de un veac şi jumătate de dominaţie otomană, devine posesiune austriacă sub administraţia Curţii imperiale din Viena. În timpul stăpânirii habsburgice în Banat, instaurată după pacea de la Passarowitz (1718), în această regiune s-au produs schimbări economico-sociale însemnate. Statul austriac a luat o serie de măsuri menite să impulsioneze activitatea economică, în mod special mineritul şi metalurgia. În acest sector economic apare şi se dezvoltă şi munca salariată, fără a se renunţa la robotă.

Cât timp Banatul s-a aflat sub administraţie austriacă, cu toată munca foarte grea care a trebuit depusă pentru refacerea provinciei, de progres şi civilizaţie s-au bucurat şi românii. Pe lângă intensificarea exploatării minelor şi punerea bazelor industriei, acum se refac oraşele, se fondează manufacturi, se dezvoltă meşteşugurile, se sistematizează satele după proiecte făcute de ingineri, se refac drumurile, se dau loturi de pământ ţăranilor cu drept de proprietate, se deseacă bălţi. De asemenea, se înfiinţează şcoli săteşti, se organizează parohiile, poşta, transportul de călători, se construiesc case de popas şi de schimbare a cailor pentru diligenţe.

De toate aceste binefaceri, chiar dacă au fost obţinute cu foarte multă muncă, s-a bucurat şi Ramna. În acea perioadă a fost mutat satul în locul în care se află astăzi, a fost construită biserica veche (1770), „birtul mare”- vechiul loc de popas al diligenţelor.

S-a dezvoltat învăţământul (şcoala din Ramna este atestată în documentul A.V. nr. 334/1776 din Arhiva Voivodinei din Carloviţ), a fost împărţit pământ ţăranilor după capacitatea de muncă a fiecărei familii. Aceste condiţii speciale au cimentat legătura rămnenţilor cu pământul şi au dat caracterului lor acea mândrie specifică oamenilor liberi, proprietari pe bucata lor de pământ.  Cu toate acestea, fiscalitatea în creştere, clăcile şi zilele de robotă la care trebuiau să participe i-au făcut pe oamenii de rând să simtă şi greutăţile dominaţiei austriece. Situaţia s-a înrăutăţit în anul 1779, când Banatul a fost încorporat Ungariei.

Tot în acea perioadă biserica ortodoxă fiind sub jurisdicţia celei sârbeşti, clasa conducătoare sârbească se foloseşte de acest fapt şi încearcă să-şi lărgească dominarea şi în alte domenii. Aşa apare la Ramna chiaburul sârb Vasa Georgevici, posesor al morii din Ibor şi al prăvăliei din sat, care a încercat să se implice şi în conducerea satului.

În anul revoluţionar 1848, românii bănăţeni se adună la Lugoj, sub conducerea lui Eftimie Murgu şi protestează împotriva asupririi bisericii sârbeşti şi împotriva stăpânirii austriece. Tot în acea perioadă şi sârbii se ridică împotriva ungurilor, astfel încât sud-vestul Banatului se transformă într-un câmp de luptă. Tradiţia spune că un grup de rămnenţi, împreună cu conducătorul satului din acea perioadă, Ioan Şutu, împiedică devastarea localităţii, mulţi dându­-şi viaţa în luptele ce s-au purtat pe drumul Erinii.

În anul 1860 a fost înfiinţat la Ramna, de către învăţătorul confesional Ivaşcu, un cor bărbătesc, primul cor despre care avem date, numărându-se printre cele mai vechi coruri din Banat.

Din anul 1865, rămnenţii sunt împărţiţi în două confesiuni: ortodoxă şi greco-catolică (unită cu Roma). Acest lucru face să apară două şcoli diferite şi să se ducă adevărate „lupte” între confesiuni.

După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), limba oficială devine limba maghiară, iar învăţământul se face în această limbă. Acest lucru este atestat şi la şcoala noastră în registrele matricole existente în arhivă. Se observă că se încerca până şi maghiarizarea numelor româneşti ale elevilor.

În anul 1880, învăţătorul Romul Ancuşa, reorganizează corul ortodox sub denumirea Lyra.

Din acest cor bărbătesc, învăţătorul Dănilă Iliţescu, a făcut, în 1892, un cor mixt, cu 80 de persoane, recunoscut ca persoană juridică şi care va dăinui până în perioada comunistă. În anii de activitate a câştigat numeroase diplome la manifestările culturale la care a participat, ducând faima satului în regiune.

În anul 1885, învăţătorul Nicolae Miclău înfiinţează şi un cor bărbătesc al bisericii unite, care va funcţiona până după al doilea război mondial, când se va alătura corului ortodox. În anul 1894 uniţii îşi vor ridica şi o biserică, biserica nouă, „din vale”.

În anii primului război mondial Ramna a traversat o perioadă tragică. Armata austro-ungară a înrolat obligatoriu, din fiecare familie, toţi bărbaţii apţi să participe la război, mulţi dintre ei plecând din sat pentru totdeauna. Şi taţii şi fiii familiilor din Ramna au fost siliţi să lupte şi unii chiar să-şi de-a viaţa în armata austro-ungară. La intrarea României în război (1916), mulţi rămnenţi pleacă voluntari să lupte împotriva armatei austro-ungare.

Spre bucuria tuturor românilor, sfârşitul primului război mondial a însemnat destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Astfel la 1 decembrie 1918, s-a putut înfăptui Marea Unire, visul dintotdeauna al românilor. La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi reprezentantul Ramnei, Stângu Filip.

În perioada interbelică şi în Ramna şi-au făcut simţită prezenţa partidele politice dintre care menţionez Partidul Ţărănesc, devenit mai târziu Partidul Naţional Ţărănesc,  în fruntea căruia, la noi în sat, s-a aflat, în ultimii ani de funcţionare, Petre Dragoescu. De asemenea, exista şi Frontul Plugarilor, condus la Ramna de Şibu Vasile, partid care va deveni auxiliar comuniştilor. Pe lângă aceste partide politice, au fost bine reprezentate şi extremele vieţii politice interbelice. La extrema stângă a funcţionat, chiar şi în anii când s-a aflat în ilegalitate, Partidul Comunist, în fruntea căruia se afla Balint Petru. La extrema dreaptă a funcţionat un foarte puternic grup legionar, condus de Achim Valeriu.

În anul 1930 credincioşii greco-catolici îşi ridică un Cămin Cultural, clădire în care actualmente funcţionează Grădiniţa PN Ramna. În anul 1935 şi credincioşii ortodocşi îşi vor ridica propriul Cămin Cultural, clădire care are aceeaşi întrebuinţare şi în prezent. Pe lângă cele două cămine funcţiona şi câte o fanfară.

O altă perioadă grea din viaţa satului au fost anii celui de-al doilea război mondial. Dintre bărbaţii care au plecat pe front, 32 nu s-au mai întors acasă, în frunte cu locotenentul Coriolan Achim şi caporalul Octavian Marga. Întreg satul era în doliu pentru că printre aceşti 32 de eroi fiecare familie îşi regăsea cel puţin o rudă, un prieten sau un vecin. Numele lor este pomenit în fiecare an de ziua eroilor când se depun coroane de flori la monumentele închinate lor şi la biserică se organizează o slujbă de pomenire şi un parastas la care participă, pe lângă credincioşi şi rude, elevi şi cadre didactice de la şcoala din sat şi oficialităţile comunei 

Cei care aveau mai puţin pământ şi mai ales lipsa banilor i-a făcut pe mulţi dintre locuitori să lucreze la societatea U.D.R. (Uzinele şi Domeniile din Resita) infiinţată in 1920, cu capital romănesc iar societatea avea ca obiect de activitate exploatarea lemnului, şi cultivarea viţei de vie.

După 1952 când s-a infiinţat intovărăşirea agricolă si mai ales după 1956 când a luat fiinţă Gospodăria Agricolă Colectivă cei care au intrat in G.A.C. au lucrat în cadrul acesteia apoi in Gospodăria Agricolă  de Stat mai târziu infiinţată IAS prin cedarea pamânturilor celor care n-au vrut să intre în C.A.P. şi care au predat pământul la stat.

Treptat, datorită faptului că munca în C.A.P. era foarte prost plătită, multi dintre locuitori s-au îndreptat spre întreprinderile industriale din Bocşa-Combinatul Metalurgic Bocşa, Intreprinderea Minieră, etc.

Şi de parcă războiul nu ar fi produs destule necazuri, la finele acestuia a început procesul de preluare a puterii în stat de către comunişti, proces ce se va răsfrânge negativ şi asupra vieţii oamenilor din Ramna.

În anul 1948 are loc reunificarea forţată a bisericii greco-catolice cu biserica ortodoxă, toate bunurile bisericii unite fiind date bisericii ortodoxe, care prin noua lege a cultelor era supusă statului comunist.

În jurul anului 1950 în sat a fost o adevărată „vânare” a celor care au făcut parte din grupul legionarilor. Aceştia şi-au făcut ascunzători ingenioase şi au putut fi aflate informaţii de la ei doar în urma unor grele torturi. Ultimul care a fost prins, după ani de căutări, a fost conducătorul legionarilor Achim Valeriu. Nu a fost omorât nici unul, dar au fost torturaţi şi mutilaţi şi au ispăşit ani grei de închisoare, rămânând cu diferite sechele pentru întreaga viaţă.

În anul 1952 a avut loc în comună prima comasare de terenuri. Terenurile bisericilor au fost expropriate şi date la Sovrom. De asemenea, 9 persoane, membre ale Partidului Comunist, în frunte cu Balint Petru, îşi cedează pământul proprietate personală şi formează Întovărăşia Agricolă. De menţionat că, la fiecare comasare care a avut loc, au fost luate de fapt terenurile cele mai fertile din comună şi nu cele care au fost cedate, ţăranilor care au rămas proprietari dându-li-se în schimbul terenurilor fertile, terenuri pe dealuri.

Ţăranii rămaşi fără pământ se văd nevoiţi să se angajeze la uzinele din Bocşa, astfel realizându-se un transfer silit al forţei de muncă din agricultură în industrie. Unii ţărani au rămas să lucreze la Gospodăria Agricolă Colectivă, care mai târziu se va numi Cooperativa Agricolă de Producţie.

În anul 1960 începe construirea unei şcoli noi, clădire ce va fi inaugurată în septembrie 1963 şi funcţionează de atunci până în prezent. Se înfiinţează o bibliotecă comunală şi o bibliotecă şcolară.

După anul 1970 viaţa oamenilor se înrăutăţeşte şi mai mult, fiind confruntaţi cu o criză alimentară acută. Se continuă încălcarea flagrantă a multor libertăţi umane. Ultimii ani ai regimului comunist au însemnat pentru mulţi dintre locuitorii Ramnei o teamă permanentă că le vor fi demolate casele, după cum era stabilit în planul de sistematizare al comunei. S-a turnat chiar fundaţia primului bloc care avea să fie construit în sat, dar „măreţele” planuri au fost zădărnicite de evenimentele din decembrie 1989, când regimul comunist s-a prăbuşit.

După 30 de ani de când le-a fost luat pământul cu forţa, oamenii şi-au primit terenurile înapoi şi se străduiesc să le cultive chiar dacă multora dintre ei le lipsesc utilajele moderne. Viaţa majorităţii oamenilor din sat se îmbunătăţeşte simţitor.

În ultimii ani au fost renovate clădirile şcolii, primăriei, grădiniţei, căminului şi prin eforturile credincioşilor ortodocşi, biserica nouă. Oamenii satului îşi continuă viaţa firesc, cu bucurii şi necazuri, cu împliniri, dar şi dezamăgiri.